|
Stau cateodata si-mi aduc aminte ce vremi si ce oameni mai erau in partile noastre, ce barbati si femei de stat, ce viziune pe termen lung si ce curaj aveau de a-si impune vointa maselor, spre binele si propasirea acestora, dragulita-Doamne...
Cum mai triplau ei taxele de parcare ca apoi sa le readuca la loc, lasand toate rablele pamantului sa rugineasca pe o treime din oras si cum mai inaugurau ei cu fanfara te miri ce pasaj, alungand nourii cei negri de fum de esapament mai spre centru... Gospodari tot unul si unul, care mai de care preocupat de spectacole ieftine cu buldozere de dat zapada, apoi vesnic surprinsi de orice vreme si degraba varsatorii de vina in capul altora, pacatele lor, sarmanii! |
|
Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc la locul nasterii mele, la Bucuresti, la stalpii de parcare distrusi de masinile parcate de-a curmezisul pe trecerea de pietoni, la masinile care nu opreau la zebre de crapau pietonii jucandu-se cu ele, la gardurile cu tepi de care ne tineam cand incercam sa nu ne spargem capul pe gheata de pe trotuar, la baltoacele si noroaiele si gramezile de zapada neagra aruncata de primarie pe trotuar si de cetateni pe sosea... parca-mi tresalta si acum inima de bucurie.
Si eu eram vesel ca vremea cea buna, vesel pana-mi ieseam din minti in ambuteiajele fara de sfarsit, uneori distrat de bataile cu ciomege din trafic sau de taranii pusi pe un picnic ad-hoc in mlastina din parcul spitalului Municipal, alteori razand cu ochii la soare intr-un delir provocat de terminarea lucrarilor la inca un pasaj pe deceniu, cu mintea mereu la gasirea unui loc de parcare sau a unei spalatorii in care sa nu-mi zgarie masina...
Si radeam de ne prapadeam, cu totii, 2 milioane de bucuresteni vanturandu-ne ingandurati dintr-o parte in alta a unui oras sufocat si muribund dar plin de turnuri si de autostrazi suspendate. Unii se prapadeau mai repede, altii mai tarziu, prin balamucuri.
Cum nu se da scos ursul din barlog, taranul de la bloc stramutat inapoi de unde a venit si primarul dezlipit de la sanul bugetului Primariei, asa nu ne dadeam noi dusi din acest etern Mocirlesti, orasul copilariei noastre. De ce, nici astazi nu stim.
Caci in ce alta capitala europeana ai parte de atatea ocazii de isterie ca in Bucuresti, unde iti poti incepe ziua imbrancind pensionarii care se arunca peste tine in metrou sau luptandu-te corp la corp pentru un loc de parcare, si unde altundeva ti-o poti incheia apoteotic mirosind parfumul corporal a mii de nespalati care circula grabiti pe sub pamant sau inecandu-te in balta ce acopera santul proaspat sapat de vreo regie de utilitati?
Umbla vorba prin targ ca in alte capitale europene oamenii au inceput sa renunte la a se misca cu masina de unii singuri prin trafic, ca merg cu bicicletele, ba ca inca primariile le-au pus la dispozitie mijloace de transport in comun indestulatoare si confortabile, renuntand la a construi pasaje costisitoare si incepand sa faca tot mai multe metrouri, trenuri rapide si benzi rulante care muta sute de mii de cetatenti de colo-colo mai ieftin, mai rapid, mai nepoluant si mai ales mai relaxant.
Nu mi-ar fi ciuda, incaltea, daca toata vina drobului de sare de deasupra Mocirlestilor ar apartine Primariei si angajatilor acesteia. Daca gheata din fata blocului ar fi in sarcina lor. Daca aruncatul gunoaielor pe jos si stropitul pietonilor cu noroi ar fi sportul celor de la ADP. Daca impinsul si imbrancitul in RATB ar fi vreo regula venita de sus. Daca parcatul pe 99% din trotuar si lasatul masinii cu avariile puse in mijlocul drumului ar fi prin ordin de la Primarie. Si daca infiptul in intersectie cand e clar ca nu mai ai unde sa intri ar fi intreprins la indemnul Politiei. As sti si eu pe cine sa injur. Dar asa...
Pana una alta, data viitoare cand imi voi plange de mila ca imi duc zilele in Mocirlesti, acest oras european parca parasutat din India, imi voi aduce aminte si ca transformarea acestuia intr-un oras civilizat sta in puterea mainilor mele, ale mele si ale tale, cel care citesti aceste randuri. Da, putem schimba acest oras, putem avea energia de a da exemplu si altora, putem misca lucrurile in bine, mai intai la nivel mic, poate apoi si la nivel mai mare. Fara vointa noastra nu se va schimba nimic.
Numai daca ne-am dat batuti ar fi pacat. Am secera ce am semanat: indolenta, nemultumire, vaiete, lene si aratat cu degetul. Ar fi ca in povestea prostului. Sau ca in cea a lenesului.
Sau ma rog, mai degraba ca in Povestea Povestilor.
Adrian Mihaltianu
Redactor Sef
Ianuarie 2010 |