Orasul meu e gri. Daca n-ar fi gri, ar fi negru, dar praful albicios adus de prin Baragan si scormonit din toate santierele ultimelor trei decenii se ridica permanent in aer si se depune apoi uniform peste tot. Atat de bogata este zona asta in sol hranitor care cade din cer incat rablele uitate de ani de zile in parcare prind rapid radacini, ba chiar le cresc copacei pe dinauntru. Dupa atata zapada si ploaie, ma astept ca anul acesta sa si infloreasca, apoi la vara sa dea roade, sub forma unor rable mici si noi-noute.

Sunt lucruri ce se-ntampla mai mereu in orasul meu, spune un cantec hip-hop al noii generatii si imi vine sa plang cand ma gandesc ca acum 20 de ani era fix la fel. E adevarat, orasul a inceput sa se coloreze pe ici pe colo, apar parcuri, locuri de joaca pentru copii, fantani arteziene, blocuri renovate, case noi, insa ele nu alcatuiesc inca o masa critica, una capabila sa schimbe definitiv fata unui oras muribund. Sunt doar pete de culoare pe un cancer gri. Miile de masini care claxoneaza una la alta in fiecare zi blocate in trafic sunt doar un simptom al unui blocaj mult mai profund. Exista vreo cale de iesire?